basarabia noastra,basarabenii nimanui

До свиданья, Москва, мы пойдем в Европе, идти в АЗИИ (LA REVEDERE, MOSKOVA, NOI IN EUROPA VOM PLECA,VOI MERGETI IN ASIA )

Vlad Filat, Marian Lupu și Mihai Ghimpu au semnat acordul de reconstituire a Alianței pentru Integrare Europeană
SURSA

http://unimedia.md/?mod=news&id=28050

Dumnezeu nu a părăsit Basarabia.Doamne ajută si LA MULTI ANI FRATI DE PESTE PRUT !

Ion Antonescu,Maresalul de otel se bucura in ceruri

(Read Comments: 2)

Cu Mihail Eminescu şi Mihai Vodă Viteazul în Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului
Încercaţi şi dvs. şi nu veţi mai fi singuri
În orice lucrare ne-ar fi trupul, sufletul să ne fie întru căldura sufletească a inimii, întru rugăciune, întru starea de iubire şi milă faţă de semenii noştri. Milă fără iubire şi iubire fără milă nu există. În felul acesta izvorul bucuriilor va fi mereu în sufletul nostru. Dintru această stare sufletească vă scriem, deci, rugămu-vă frumos să citiţi până la capăt şi vă promitem că veţi descoperi orizonturi spirituale de întâlnire şi conlucrare, dintre bunii şi străbunii noştri şi noi cei de azi. Că toţi suntem vii! Şi nu veţi mai fi singuri!
Prea mulţi români cu multă carte şi nu numai ei, nu reuşesc să iasă din letargie, din însingurare. Vina este în noi înşine. Unde nu este disponibilitate pentru ceilalţi, unde nu există dorul ce ne leagă pe toţi cei din lumea aceasta, între noi, dar şi cu cei din lumea moşilor şi strămoşilor, nu există bucuria de a te dărui fără nici o recompensă, fie că ai unele posibilităţi materiale-financiare, fie că nu le ai.
Ne-am înstrăint de Mihail Eminescu, de Mihai Viteazu, de Sfântul Oprea Miclăuş, de Horea din Albac (Vasile Ursu Nicola), de Avram Iancu, de Decebal, Burebista, Zăulmoş (Zalmoxis), de Făt–Frumos, Ileana Cosânzeana, de comoara multimilenară a basmelor şi doinelor noastre, ne-am înstrăinat de Tudor Vladimirescu şi de mulţi, mulţi alţii, în felul acesta ajungând înstrăinaţi unii de alţii. Vina nu poate fi căutată sau invocată în altă parte. Ea este în noi înşine.
Ne-am înstrăinat unii de alţii, deşi facem parte din aceeaşi familie, a dacilor (Noi, Dacii, suntem Noi, Românii!). Dacă nu ne iubim familia la modul deplin, dacă nu-i iubim la modul deplin pe români, aşa cum suntem, buni, răi, cu suflete sănătoase sau în dificultate, destrămarea familiei continuă. Destrămare ca efect al vieţuirii noastre vinovate, iresponsabile. Unde izvorul iubirii este oprit, nu există familie, ci indivizi de râsul altor neamuri, pe faţă sau întrascuns.
Noi, în vara aceasta am fost pelerini pe la sufletele oamenilor, cu precădere în triunghiul Cluj-Napoca, Turda, Albac. Din biserică în biserică. În comuniune duhovnicească cu cei din viaţa aceasta şi cu cei din inimile noastre, plecaţi la Domnul.
Vă rugăm frumos să nu vă grăbiţi să vă formulaţi opiniile acum, ci la sfârşit.
Slujbă de pomenire pentru marii iubitori de neam,
cuprinşi în romanul Valea Hăşdăţii,
roman al Unirii de la 1 Decembrie 1918:
Mihail Eminescu, Mihai Viteazu, Menumorut voivod, Gelu voivod, Glad voivod, Bogdan voivod, Dragoş voivod, Samul Micu Klein episcop,
Vasile Ursu Nicola (Horea din Albac), Avram Iancu, Ion şi Vasile, din Ciurila, tribuni ai lui Avram Iancu, Andrei Mureşanu, Ion Raţiu memorandistul, Vasile Lucaciu preot, Ion Moţa, Iuliu Maniu
şi pentru părinţii noştri,Gavrilă,Cruciţa, Tănase,Victoria,
Cu toţi moşii şi strămoşii,
Cu tot neamul lor cel adormit!
Slujbă de pomenire la solicitarea Societăţii Culturale Bucureşti-Chişinău
şi a Fundaţiei Deceneu pentru Caritate şi Cultură, prin Gheorghe Gavrilă şi
Maria Copil.
Slujbele de pomenire au avut loc la Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, la Mânăstrirea Schimbarea la Faţă-Petridul de Sus, în Agriş, la Mânăstrirea Mihai Vodă, în Turda, Băişoara, Iara, Filea de Sus, Filea de Jos, Sălicea, Pruniş, Şutu, Câmpeni, în Albac la Mânăstirea Sfântul Ilie şi la Biserica parohială, în Alba Iulia, la Arhiepiscopia Ortodoxă-în Catedrala Reîntregirii.
În Biseica otodoxă din Iara, alături de preoţii ortodocşi, a slujit şi un părinte unit (greco-catolic).
Acestă activitate duhovnicească, liturgică, se desfăşoară în continuare, fără noi, fiind preluată şi de alte localităţi din Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Se revelează în toată complexitatea ei duhovnicească şi culturală. Suntem în rânduiala Bisericii Ortodoxe Române, biserică ce veghează activ la unitatea de neam şi la dăinuirea acestuia, întru lumina mântuitoare a divinităţii. Unitate şi solidaritate între noi, cei de azi, dar şi cu cei din viaţa nevăzută. Slujbele de pomenire pot să fie şi o ocazie de activare la zi, în memeoria noastră, a profilului spiritual al celor pomeniţi, a faptelor acestora, prin câteva cuvinte despre cei pomeniţi, sau, la alegere. Despre Mihail Eminescu? Se pot recita, sau citi unele poezii, sau fragmente din proză. Se pot da celor prezenţi copii xerox din creaţiile lui Eminescu. Slujba de pomenire poate fi urmată de un cerc de lectură, la casa parohială, sau acasă la cineva, la cel care a solicitat şi s-a îngrijit de cele necesarre pentru acest parastas, sau la unul din cei care s-au unit pentru acest parastas. Mihai Viteazu? Prezenţa lui Mihai Viteazu, cu uriaşa sa capacitate unificatoare, ca la Eminescu şi nu numai, cu dinamica Unirii, până în ceasul împlinirii ei, în 1918, la Alba Iulia, nu trebuie să lipsească din memoria românilor, mereu actualizată, fiind, în continuare, prezenţă vie, dinamică, în procesul inevitabil al Reîntregirii României. Şi Eminescu. Trebuie să ştim, să înţelegem că marii iubitori de neam, moşii şi strămoşii noştri, sunt activi şi pe planul actual al vieţuirii noastre ca neam.
Ceea ce am dorit noi a însemnat o trezire la viaţă, o tresărire sufletească a celor în mijlocul cărora ne-am aflat. Au înţeles că pelerinajul nostru sufletesc are un rost determinativ, ei înşişi să alcătuiască liste pentru pomeniri, după cugetul şi inima lor, la care să adauge pe răposaţii din familiile lor. E o cale a trăirii în bucuria adunării noastre din înstrăinarea unora faţă de alţii, în căldura familiei noastre, dar şi a familiei lărgite, a tuturor românilor. Sentimentul acesta sufletesc ne întăreşte, ne fortifică, ne scoate din tristeţe şi din lipsa de orizont, Ne regăsim sănătatea sufletească. O stare de conştienizare, de responsabilitate, în sensul că fiecare dintre noi să păstrăm această stare sufletească şi să participăm la oficierea liturgică, la activităţile care urmează şi să ştim mai mult despre cei pomeniţi, să le cumpărăm cărţile, să le avem în biblioteca noastră. În felul acesta vom beneficia de o creştere lăuntrică , vom avea o veghe păstrătoare de neam. Să fim selectivi cu bună ştiinţă la ce cumpărăm şi introducem în casă. Dacă nu avem cărţile indentităţii noastre naţionale, suntem ca o casă fără fundaţie, ca un acoperiş fără pereţi.
Închei, rugându-vă frumos să fiţi cu luare aminte. Unirea din 1918 a început în Basarabia şi Bucovina şi a fost finalizată la 1 Decembrie 1918, prin integrarea Ardealului în fiinţa neamului, împreună constituind statul naţional unitar român. Ştim cu toţii cum comemorăm la 27 Martie, în fiecare an, Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă, România. Eforturi de mobilizare, de închirieri de săli, etc. Şi cu toate acestea lipseşte ceva, fără de care actualizarea nu este vie, dinamică, cu rodirea de aşteptat, Reîntregirea României. I-am uitat pe cei 86 de deputaţi, din Sfatul Ţării de la Chişinău, care, iubind mai mult familia românilor decât propria viaţă, au votat Unirea cu România. Să-i pomenim la parastase şi pe aceştia.
Noi, toţi, dăinuim în eternitate ca suflete (mintea şi inima), ca trupuri spirituale. Prin pomenirea liturgică a moşilor şi strămoşilor noştri, prin rugăciunile noastre şi prin celelalte activităţi publice, prin biblioteca personală, îi aducem în sufletele noastre la nivelul conştientizării rolului lor în dăinuirea neamului, în felul acesta viaţa noastră este mai eficientă în sensul împlinirii idealurilor sfinte reîntregitoare de ţară şi de păstrare a unităţii de neam. Şi viaţa noastră de zi cu zi este alta, mai sigură, mai imuni în faţa greutăţilor şi încercărilor prin care trecem. Să fim, prin viaţa de zi cu zi, în lumea nepieritoare, în lumea luminilor şi a bucuriilor eterne. (Mai tare decât piatra şi decat diamantul, sufletul este cea mai uriaşă forţă din Cosmos, pe care nici moartea nu este în stare s-o răpună, IPS Bartolomeu Anania,
1 Decembrie 1918-Sărbătoarea sufletului românesc)
Unirea Basarabiei cu România
Rezultatul votului: 86 pentru, 3 împotrivă, 36 de abţineri, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”
27 Martie 1918. Chişinău.Votarea Unirii, în Sfatul Ţării.
Au votat pentru Unire: Nicolae Alexandri, Elena Alistar, Ion Buzdugan, Ilarion Buiuc, Constantin Bivol, Ignaţie Budişteanu, Teodor Bîrcă, Nicolae Bosie-Codreanu, Ştefan Botnarciuc, Gheorghe Buruiană, Teodosie Bîrcă, Vladimir Bogos, Vladimir Budescu, Alexandru Baltag, Ion Valuţă, Nicolae Grosu, Vasile Gafencu, Simeon Galiţchi, Vasile Ghenţul, Andrei Găină, Alexandru Groapă, Dimitrie Dragomir, Felix Dudchievicz, Dimitrie Dron, Boris Epure, Pantelimon Erhan, Vitalie Zubac, Ion Ignatiuc, Ion Inculeţ, Teofil Ioncu, Anton Crihan, Ion Creangă, Afanasie Chiriac, Dimitrie Cărăuş,
Ion Corduneanu, Grigorie Cazacliu, Anton Caraiman, Pavel Cocarlă, Ion Costin, Vladimir Ciorescu, Grigorie Cazacliu, Vladimir Cazacliu, Vasile Lascu, Nicolae Mămăligă, Mihail Minciună, Anatolie Moraru, Alexandru Moraru, Dimitrie Marţa, Gheorghe Mare, Mihail Maculeţchi, Dimitrie Marghitan, Teodor Neaga, Gheorghe Năstas, Constantin Oşoian, Gherman Pîntea, Vasile Mândrescu, Ion Pelivan, Efimie Palii, Ion Pascăluţă, Petru Picior-Mare, Elefterie Siniclie, Nicolae Suruceanu, Timofte Silitari, Chiril Sberea, Nicolae Sacară, Andrei Scobioală, Chiril Spinei, Gheorghe Stavro, Teodor Suruceanu, Gheorghe Tudor, Ion Tudose, Grigore Turcuman, Teodor Uncu, Pantelimon Halipa, Teodor Herţa, Leonida Ţurcan, Vasile Ţanţu, Nicolae Cernăuţeanu, Nicolae Ciornei, Vasile Cijevschi, Vasile Cerescu, Nicolae Cernof, Nicolae Soltuz, Constantin Stere, Zamfir Munteanu, Iacov Sucevan.
Declaraţia de Unire
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan”
Unirea Bucovinei cu România, 14/27 octombrie 1918
Aveţi în continuare o parte din numele celor vrednici de pomenire:
Sextil Puşcariu, Dionisie Bejan, Doru Popovici, Vasile Bodnărescu,
Radu Sbierea, L[aurentie] Tomoioagă, Ion Nistor.
Marea adunare a românilor din provincia Bucovina, din 14/27 octombrie 1918, votează, în unanimitate, pentru Unire.
Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România
“Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!
Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.
Drept aceea
Noi,
Congresul general al Bucovinei,
întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,
în numele Suveranităţii naţionale,
Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.
Toţi delegaţii au votat pentru Unire: 74 de români, 7 germani, 6 polonezi, 13 ruteni şi 5 deputaţi de drept.
În încheiere vă rog, iar, faceţi slujbe de pomenire-parastase-pentru cei care vă îndemnă inima şi cugetul dvs. Nu-i lăsaţi nepomeniţi pe cei din locurile natale sau din cele în care vă duceţi traiul. Biserica vă stă la dispoziţie, oamenii din biserică vă aşteaptă, aveţi toate condiţiile întrunite.
Pelerini cu slujbe de pomenire prin Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău
Fundaţia Deceneu pentru Caritate şi Cultură
Gheorghe Gavrilă Copil, preşedinte
Maria Copil, vicepreşedinte
O parte din activităţile din ultimii ani,
(http://www.noidacii.ro/Noi%20Dacii%20nr.17/SCBC%20SI%20FD.pdf
Din cei precedenţi,
Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău (Gheorghe Gavrilă Copil, Romane, teatru, studii, articole, http://www.noidacii.ro )

(Read Comments: 3)

Trebuie să spunem marele adevăr, că tragedia şi sărăcia în care zace Basarabia în zilele de astăzi se datorează Moscovei şi ambiţiilor sale imperiale. Referendumul de la 5 septembrie 2010 ne-a demonstrat o dată în plus cât de mult vrea Moscova să oprească înaintarea Basarabiei spre Uniunea Europeană, Ieşirea ei din CSI,. Unirea cu Romånia, Aderarea la NATO. Pentru Moscova orice metodă e bună, doar să-şi atingă scopul ei imperial, să-şi menţină zona sa de influenţă, pământurile acaparate prin minciună, pe calea unor războaie nedrepte, să rămână Basarabia în continuare un stat vasal, şi de ce nu , o simplă gubernie de pe timpurile imperiului ţarist şi sovietic. Ea poate recurge la cele mai criminale metode, ca, de exemplu, războiul din Transnistria, sau ar putea dezlănţui şantajul prin separarea teritoriilor locuite de gagauzi şi bulgari. Referendumul din 5 septembrie a demonstrat că Moscova şi mercenarii săi din Basarabia sânt gata de orice: teroare, dezinformare, boicot bolşevic. Într-un cuvânt Basarabia este totalmente asediată de Moscova şi de mercenarii săi, un adevărat război nedeclarat.
Boicotul comunist a arătat că Partidul Comuniştilor este unul de ocupaţie şi metodele sale de luptă sânt cele întrebuinţate într-un război : dezinformarea, minciuna, manipularea şi intimidarea populaţiei, sabotajul. Scopul scuză mijloacele. Exact ca în perioada sovietică îi sparie pe cetăţenii alolingvi cu aderarea la NATO. şi Unirea cu România . Principalul e să-l faci pe cetăţean să-şi piardă curajul, să nu se mai intereseze la concret de diferite politici economice, ci să trăiască cu o frică alimentată de ei artificial. Este strategia care a menţinut regimul Voronin timp de opt ani de zile la putere E mai simplu să dărâmi, să ţii totul într-un haos, decât să construieşti un stat democratic, un popor cu o conştiinţă naţională bazată pe adevărul istoric.
Iată că alături de comunişti, putem spune cu certitudine că Rusia a boicotat şi ea referendumul din 5 septembrie, sabotând şi blocând importurile de produse moldoveneşti, creând impresia că administraţia actuală de la Chişinău nu este capabilă să administreze treburile ţării. Atitudinea ostilă a Moscovei a cântărit greu în ochii minoritarilor rusofoni care, în marea lor majoritate, au refuzat să participe la plebiscit. Moldova rămâne în continuare prizoniera minorităţilor naţionale duşmănoase şi arogante în mare parte. Naţionalismul agresiv, nostalgia vremurilor imperiale (ţariste sau sovietice), multisecularul mesianism slav renasc şi se dezvoltă pe măsură ce nivelul de trai şi puterea militară a ruşilor se refac.Moscova vrea să-şi refacă imperiul cu orice preţ spre care a mers sute de ani. Cât de convingătoare este în acest sens declaraţia preşedintelui Georgiei Mihail Saakaşvil făcută în cadrul unui interviu pentru radio “Echo Moskvi : „Toţi preşedinţii care displac FSB-ului şi KGB-ului rus, sunt consideraţi demenţi. Eu sunt acuzat că sunt nebun, îi vine rândul şi lui Ghimpu. Sunt acuzat că aş fi bolnav psihic din 2004, de când nu le-am plăcut celor de la Moscova. Acum şi Lukaşenco este consdiderat alienat, Iuşcenco demult era diagnosticat ca dement, îi vine rândul şi Moldovei căci, în viziunea Federaţiei Ruse, acolo la putere au venit oameni nebuni”. Saakaşvili consideră că şi Ucraina, şi Belarus, şi Moldova sunt ţări diferite, dar care au o dorinţă comună “de a trăi în pace, fără conflicte, de a fi independente şi integre.
“Dacă am avea numai noi probleme cu Rusia, atunci toţi ar spune că ceva nu e în regulă cu liderii din Tbilisi. Dar când toate aceste ţări au aceeaşi problemă, înseamnă că ori toată lumea şi-a ieşit din minţi, ori, totuşi, e problema Moscovei”, a adăugat liderul Georgiei.Vrem să amintim că atât Georgia, cât şi Moldova au o mare dorinţa de a scăpa de ocupaţia teritorială a Federaţiei Ruse.
Referendumul desfasurat duminica, 5.septembrie.2010, a demonstrat inca o data existenta unei prapastii intre: a) clasa politica (afectata de intrigi) si cetateanul simplu (buimacit de atatea competitii electorale); b) varstnicii (exemplari pana la indoctrinare) si tinerii (dezamagiti de felul cum au fost elucidate abuzurile din aprilie 2009); c) minoritatea etno-imperiala (nostalgica, agresiva, sovina) si majoritatea etno-mioritica (romantica, nehotarata, dezbinata).
După părerea Sabinei Fati de la România liberă « Ideea evadării Republicii Moldova din plutonul aşa-numitei „vecinătăţi apropiate” a Rusiei este deocamdată boicotată chiar din interiorul forţelor democratice sprijinite de Uniunea Europeană şi România. Dezbinarea din arcul de guvernământ şi concurenţa dintre liderii partidelor aflate la putere în Basarabia dau apă la moară comuniştilor şi intereselor ruseşti din zonă. Referendumul a eşuat din pricina neînţelegerilor dintre aliaţi, a intereselor divergente şi a campaniilor electorale paralele pornite înainte de vreme. Acest eşec este privit la Moscova ca un pas înainte spre revenirea Chişinăului sub aripa ocrotitoare a Rusiei, după un an în care Republica Moldova a funcţionat cu un preşedinte interimar, fiindcă partidele de dreapta nu au reuşit să strângă o majoritate calificată pentru a rezolva această problemă de legitimitate ».
Referendumul din 5 septembrie ne învaţă că orice lucru început trebuie valorificat şi dus până la capăt: condamnarea comunismului, cercetarea criminalilor din 7 aprilie, combaterea activităţilor mafiote. Alianţa şi-a epuizat de mult perioada de graţie şi e nevoită, practic, să o ia de la capăt pentru a recâştiga încrederea oamenilor.
Ce atitudine trebuie să avem şi cum trebuie să luptăm împotriva unor asemenea partide, precum sânt : PCRM, PSD, PUM, care promovează politica imperială a Federaţiei Ruse, împotriva unor mercenari, rusofanarioţi, scopul cărora este lupta împotriva libertăţii şi identităţii româneşti a basarabenilor. Putem noi instaura o democraţie europeană , crea un stat naţional, când pe teritoriul Basarabiei activează asemenea partide proimperiale. ?
Referendumul din 5 septembrie din această toamnă ar trebui să-i unească pe toţi politicienii pro-europeni, pentru a învinge în această luptă sfântă împotriva Moscovei – cetăţii Patronilor de la Rasarit şi a mercenarilor lor din Basarabia, care se vor stăpâni pentru totdeauna. Nu va fi uşor, dar va trebui să învingem !

MOSCOVA ŞI CUCERIRILE SALE

Primul stat al slavilor de răsărit, Rusia Kieveană, a adoptat creştinismul sub influenţa Imperiului Bizantin în 988, începând astfel sinteza dintre culturile slavă şi bizantină, care avea să definească cultura rusă pentru următoarele şapte secole.
Invazia mongolilor a accentuat fragmentarea Rusiei Kievene. În 1223, Rusia Kieveană a trebuit să facă faţă campaniei militare hotărâtoare a mongolilor, fiind învinsă cu desăvârşire în bătălia de la râul Kalka. În 1240, mongolii au prădat oraşul Kiev şi şi-au continuat atacul către vest în Polonia şi Ungaria. Până în acel moment, mongolii cuceriseră aproape toate principatele ruseşti, doar Novgorodul rămânând independent.
Impactul invaziei mongolilor asupra teritoriilor ruseşti a fost inegal. Aproape jumate din populaţia teritoriului a fost pierdută în timpul invaziei. Cultura citadină a fost complet distrusă. Oraşe precum Kievul nu şi-au mai revenit niciodată după devastările atacului iniţial. În timp ce Novgorodul continua să prospere, oraşul Moscova, aflat sub suzeranitate mongolă, a început să înflorească din 1328. Deşi armatele ruseşti au reuşit să învingă Hoarda de Aur în bătălia de la Kulikovo în 1380, mongolii au continuat să domine teritoriile locuite de ruşi şi să pretindă de la prinţii ruşi tribut până pe la anul 1480.
Rusia Kieveană a dispărut până în cele din urmă ca stat, lăsând în urmă mai multe state aflate în competiţie pentru dreptul de a se numi moştenitori ai culturii şi poziţiei dominante. După secolul al XIII-lea, Marele Ducat al Moscovei a ajuns să domine fostul centru cultural şi politic, Kievul

Dezvoltarea Principatului Moscovei

Daniil Alexandrovici, cel mai tânăr fiu al lui Nevski, o fondat principatul având capitala la Moscova, până la urmă reuşind să-i alunge pe tătari din Rusia. Foarte bine plasat în centrul sistemului de râuri ruseşti şi înconjurat de codri şi de mlaştini de nepătruns, Principatul (Cnezatul) Moscovei a fost la început unul dintre vasalii Cnezatului Vladimirului, dar în scurtă vreme situaţia s-a schimbat, Moscova absorbindu-şi fostul suzeran. Un factor extrem de important în ascensiunea Moscovei a fost colaborarea cnezilor săi cu stăpânii mongoli, care le-a acordat titlul de Mari Prinţi ai Rusiei şi i-au împuternicit să colecteze tributurile datorate mongolilor de restul cnezatelor ruseşti. Prestigiul principatului a crescut şi mai mult atunci când Moscova a devenit centrul spiritual al Bisericii Ortodoxe Ruse. Mitropolitul bisericii ruse a fugit din Kiev în Vladimir în 1299, pentru ca peste câţiva ani mai târziu să-şi mute scaunul mitropolitan în Moscova.

Până la jumatea secolului al XIV-lea, puterea mongolilor a scăzut suficient de mult pentru ca Marii Prinţi ai Rusiei să fie capabili să lupte cu sorţi de izbândă împotriva jugului mongol. În 1380, la Kulikovo, pe râul Don, armatele hanului au fost învinse şi, deşi această victorie nu a determinat sfârşitul controlului tătar asupra Rusiei, i-a adus o mare faimă cneazului creştin învingător. Cnejii de la Moscova aveau în acest moment o poziţie extrem de puternică din punct de vedere politic, şi până la mijlocul secolului al XV-lea, principatul şi-a mărit încontinuu întinderea prin cumpărari, război sau alianţe matrimoniale.

Ivan al III-lea cel Mare

În secolul al XV-lea, principii Moscovei au început să strângă pământurile ruseşti sub ascultarea lor. Cel care a reuşit cel mai bine în această întreprindere a fost Ivan cel Mare (1462–1505), care a fost conducătorul care a pus fundaţiile viitorului stat naţional rus. Ivan a reuşit să crească de mai mult de două ori suprafaţa principatului său, plasând cea mai mare parte a nordului Rusiei sub conducerea Moscovei. De asemenea, Ivan şi-a proclamat suzeranitatea absolută asupra tuturor cnejilor şi nobililor ruşi. După ce a refuzat să mai plătească tributul tătarilor, Ivan a iniţiat o serie de atacuri care a deschis calea către înfrângerea definitivă a Hoardei de Aur, care se afla într-un proces continuu de decădere şi de descompunere în mai multe hoarde şi hanate.

Ivan a căutat să protejeze graniţele sudice împotriva atacurilor hoardelor. Pentru atingerea acestui ţel, Ivan a oferit moşii nobililor în schimbul obligaţiilor militare. Acest sistem de acordare al moşiilor boierilor războinici a fost cel care a creat baza unei extrem de puternice armate de cavalerişti.

În timpul conflictului cu Pskovul, călugărul Filofei i-a scris o scrisoare lui Ivan al III-lea în care îi făcea profeţia că regatul rus care avea să vină urma să devină a treia Romă. Ivan a intrat în conflict cu Lituania, puternicul rival din nord-vest al ruşilor, pentru controlul mai multor principate semiindependente desprinse din defuncta Rusie Kieveană, aflate pe cursul superior al râurilor Doneţ şi Nipru. Cu ajutorul trădării unora dintre cnejii locali, după încăierări de frontieră şi un război cu lituanieinii care s-a terminat fără rezultate spectaculoase de-abia în 1503, Ivan al III-lea a reuşit să cucerească noi teritorii în vest, iar Principatul Moscovei şi-a triplat suprafaţa în timpul domniei lui.

Consolidarea puterii în interiorul ţării a fost acompaniată de expansiunea externă. Până în secolul al XVI-lea, cnejii de la Moscova au considerat întreg teritoriul Rusiei ca pe proprietatea lor colectivă. Diferiţi prinţi semiindependenţi mai pretindeau încă stăpânirea asupra anumitor teritorii, dar Ivan al III-lea i-a forţat pe prinţii mai puţin importanţi să-l recunoască pe el şi pe descendenţii lui ca şefi de necontestat în domeniile militar, juridic şi al afacerilor externe. Încet, încet, conducătorii Principatului Moscovei s-au ridicat până la rangul de puternici domnitori autocraţi, ţari.

Ivan al IV-lea cel Groaznic

Portret al lui Ivan al IV-lea cel Groaznic.Ivan al IV-lea cel Groaznic a fost primul cneaz moscovit care s-a intitulat “ţar.”

Dezvoltarea puterii autocrate a ţarului a ajuns la apogeu în timpul domniei lui Ivan cel Groaznic (1547–1584). Ivan a întărit poziţia ţarului până la un nivel nemaiîntâlnit, subordonându-şi fără îndurare nobilii voinţei sale, executând sau exilându-i pe cei care i se împotriveau câtuşi de puţin. Ivan cel Groaznic a fost şi un politician vizionar care a promulgat un nou cod de legi, reformând morala clerului, dar a şi ctitorit biserici, printre care şi Catedrala Sfântului Vasile, care străjuieşte şi în zilele noastre Piaţa Roşie. Tot în această perioadă, cazacii ruşi au fondat primele aşezări în vestul Siberiei.

Războaiele împotriva statului polono-lituanian (1654–1667), au adus importante câştiguri, printre cele mai importante fiind Smolenskul, Kievul şi jumătatea răsăriteană a Ucrainei.

Romanovii

Rusia şi-a continuat acapararea de noi teritorii în secolul al XVII-lea. În sud-vest a cucerit Ucraina răsăriteană, care fusese până atunci parte a statului polono-lituanian.
In răsărit, Rusia a cucerit Siberia de vest în secolul al XVI-lea. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, Rusia atinsese malurile râului Amur, la granița Imperiului Chinez.

În secolul al XVIII-lea, Rusia estica a fost transformată dintr-un stat asiatic, oarecum izolat şi tradiţionalist în mult mai dinamicul şi parţial occidentalizatul Imperiu Rus. Această transformare a fost datorată în mare măsură viziunii, hotărârii şi energiei celui care avea să rămână în istorie cu numele de Petru cel Mare.

Imperiul Rus

Petru cel Mare

Petru cel Mare, 1672–1725, a consolidat autocraţia în Rusia şi a avut un loc de primă mărime în transformarea ţării într-un stat după model european. De la începuturile modeste ale Principatului Moscovei din secolul al XIV-lea, Rusia devenise cel mai mare stat din lume în vremea lui Petru cel Mare. Având o suprafaţă de trei ori mai mare decât Europa, Imperiul Rus se întindea de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific. Cea mai mare parte a expansiunii avusese loc în secolul al XVII-lea, culminând cu înfiinţarea primei colonii ruseşti de ţărmul Pacificului, recucerirea Kievului şi pacificarea triburilor siberiene. Totuşi, acest vast teritoriu era populat de numai 14 milioane de oameni.

Petru a făcut primul efort militar de proporţii împotriva turcilor otomani. Mai apoi, atenţia împăratului s-a îndreptat către nord. Rusia încă nu avea nici un port maritim sigur în zona de nord, cu excepţia Arhanghelskului la Marea Albă, ale cărei ape erau îngheţate nouă luni pe an. Accesul la Marea Baltică era blocat de Suedia, care înconjura ţărmurile Balticii din trei părţi. Ambiţia lui Petru cel Mare de a cuceri o “fereastră către mare” l-a făcut pe împărat să perfecteze în 1699 o alianţă secretă cu Uniunea statală polono-lituaniană şi Danemarca împotriva Suediei, după care a declanşat Marele război al nordului. Războiul s-a încheiat în 1721, când Suedia epuizată a cerut pacea. Imperiul Rus a câştigat patru provincii la sudul şi estul Golfului Finic, ceea ce deschidea mult dorita poartă maritimă către vest şi asigura posibilitatea construirii unui port la Marea Baltică. La ordinul împăratului Petru cel Mare s-a construit noua capitală a Rusiei, Sankt Peterburg, ca o “fereastră deschisă către Europa”, înlocuind Moscova atât ca centru politic cât şi ca centru cultural.
Petru cel Mare este cel care a pus bazele statului modern rus.

Ecaterina cea Mare şi Alexandru I

Au trebuit să treacă aproape 40 de ani pentru ca să apară un conducător la fel de ambiţios şi de dur care să se urce pe tronul imperial. Ecaterina a II-a (cea Mare), a fost o prinţesă germană.

Ecaterina cea Mare a extins controlul politic al Rusiei asupra statului polono-lituanian prin acţiuni cum a fost aceea a sprijinirii Confederaţiei de la Targowica. Ecaterina a reuşit să poarte un război victorios împotriva Imperiului Otoman şi a cucerit teritoriile din nordul Mării Negre. Apoi, în înţelegere cu Prusia şi Imperiul Austriac, a ocupat jumate din Uniunea statală polono-lituaniană în timpul celor trei împărţiri ale Poloniei. La moartea împărătesei în 1796, politica expansionistă a Ecaterinei transformase Rusia într-o mare putere Europeană. Expansiunea rusă a continuat şi în vremea ţarului Alexandru I care a anexat în 1809 Finlanda, cedată de o Suedie mult prea slăbită ca să mai poată opune rezistenţă.
Împăratul Napoleon I a făcut o mare greşeală invadând Rusia în 1812 după o dispută cu ţarul Alexandru I. Campania franceză a fost o catastrofă militară. Deşi armata lui Napoleon a ajuns până la Moscova, tactica rusească a pământului pârjolit i-a împiedicat pe invadatori să se bucure de roadele victoriilor lor. În timpul cumplitei ierni ruseşti, mii de soldaţi francezi au murit degeraţi. După retragerea trupelor franceze, armatele ruse le-au urmărit până la porţile Parisului. După ce Rusia şi aliaţii ei l-au învins pe Napoleon, ţarul Alexandru I a devenit „salvatorul Europei” şi a jucat un rol important în redesenarea hărţii Europei la Congresul de la Viena din 1815.

Problema direcţiei în care trebuia să se îndrepte Rusia era în descuţie încă din timpul lui Petru cel Mare şi a politicii sale de occidentalizare a ţării. Taberele erau împărţite: unii doreau copierea modelelor occidentale, în timp ce alţii doreau renunţarea la tot ce era străin şî revenirea la tradiţiile trecutului. Ultima cale era dorită de slavofili, care-şi manifestau plini de dispreţ părerea despre vestul “decadent”. Slavofilii se opuneau birocraţiei şi proslăveau colectivismul medieval rusesc, aşa numitul mir, sau obştea sătească, împotriva individualismului occidental. Mai târziu, comunismul din Uniunea Sovietică avea să se bazeze nu numai pe doctrina lui Karl Marx, dar şi îndelunga tradiţie rusească a obştei săteşti medievale, mir.

Alexandru al II-lea

Un an mai înaintea morţii ţarului Nicolae I, Rusia a fost implicată în războiul Crimeii. De când jucase rolul hotărâtor în înfrângerea armatelor lui Napoleon, Rusia fusese privită ca având o armată invincibilă, lucru care s-a dovedit eronat în timpul conflictului din peninsula Crimeea. Înfrângerea ruşilor în timpul acestui război a pus în evidenţă foarte clar slăbiciunile Imperiului Ţarist.

La sfârşitul deceniului al optulea al secolului al XIX-lea, Rusia şi Imperiul Otoman s-au înfruntat în Balcani. Din 1875 până în 1877, criza balcanică s-a acutizat prin izbucnirea revoltelor antiotomane în diversele naţiuni slave din zonă, rebeliuni apărate de Rusia şi înăbuşite cu duritate de Imperiul Otoman. Naţionalismul rusesc a devenit un factor hotărâtor pentru sprijinirea luptei de eliberare naţională a balcanicilor creştini-ortodocşi de sub jugul otoman, Bulgaria şi Serbia ajungând să se bucure de un statut de protectorate ale Rusiei. În 1877, Rusia a intrat în război împotriva Imperiului Otoman. În aproape un an, turcii au fost nevoiţi să ceară pacea. Diplomaţii şi generalii naţionalişti ruşi au reuşit să-l convingă pe Alexandru al II-lea să-i convingă pe otomani să semneze în martie 1878 Tratatul de la San Stefano. Conform prevederilor acestui acord, Bulgaria devenea independentă şi căpăta un teritoriu vast în sud-vestul balcanilor.

Alexandru al III-lea a fost urmat pe tronul imperial de fiul său Nicolae al II-lea (1894–1917).
Dinastia Romanov a domnit în Rusia până în 1917.

ISTORIA RUSIEI între 1922 şi 1991 s-a confundat practic cu istoria Uniunii Sovietice. Această uniune corespundea în mare cu teritoriile fostului imperiu tarist. La început, uniunea a avut patru republici constitutive: RSFS Rusă, RSS Ucrainiană, RSS Bielorusă şi RSFS Transcaucaziană.

În 1939, a fost semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, în mod oficial un tratat de neagresiune, între Germania şi URSS, în fapt o înţelegere între două puteri pentru împărţirea sferelor de influenţă. Pe 17 septembrie 1939, în timp ce armatele germane erau la 150 de kilometri de graniţele sovietice, Armata Roşie a invadat Plonia de răsărit populată de etnici ucrainieni şi belaruşi. Sovieticii au atacat mai târziu Finlanda, într-o agrsiune ce avea să fie cunoscută ca Războiul de iarnă (1939 – 1940). Sovieticii au fost victorioşi, au câştigat istmul Karelia. URSS a ocupat Basarabia si Bucovina de Nord pe 28 iunie 1940.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial Uniunea Sovietică a luat sub un control strâns asupra sferei sale de influenţă din Europa Răsăriteană, Odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice din 1991, Rusia a pierdut statutul de supraputere pe care o cucerise la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
Astăzi, noua doctrină militară şi politică rusă se bazează pe ideea de a apăra “zona intereselor strategice ale Federaţiei Ruse”, care nu este alta decât limitele fostul imperiu ţarist şi sovietic, şi “zona de influenţă” în Europa de Est. Acest lucru explică în mare măsură şi formarea CSI (Comunitatea Statelor Independente), sub puterea Rusiei, în 1991 ; Reticenţa Rusiei faţă de extinderea NATO şi a UE spre est şi rolul său împotriva intervenţiei NATO în Kosovo în primăvara anului 1999, unirea cu Belarus la 08.12.1999, şi intervenţiile militare din Caucaz (Cecenia) şi în Asia Centrală (Tayikitán). Cu toate acestea, în ultimii ani Rusia a practicat pe ascuns o altă formă, dar cu siguranţă mai eficace şi mai eficientă, ne referim la “expansiunea energerică notorie” în ţările din apropiere, cum ar fi Ucraina, Lituania, Bulgaria sau România. Naţionalismul agresiv, nostalgia vremurilor imperiale (ţariste sau sovietice), multisecularul mesianism slav renasc şi se dezvoltă pe măsură ce nivelul de trai şi puterea militară a ruşilor se refac.

Mihai Ciubotaru
Dragoș Galbur (www.basarabia91.net)

(Read Comments: 0)

//Limba noastra-i o comoara

Limba noastra-i o comoara
In adîncuri înfundata
Un sirag de piatra rapa
Pe mosie revarsata.
Limba noastra-i foc ce arde
Intr-un neam, ce fara veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastra-i numai cîntec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zari albastre.

Limba noastra-i graiul pîinii,
Cînd de vînt se misca vara;
In rostirea ei batrînii
Cu sudori sfintit-au ïara.
Limba noastra-i frunza verde,
Zbuciumul din codrii vesnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfesnici.
Nu veti plînge-atunci amarnic,
Ca vi-i limba prea saraca,
Si-ti vedea, cît îi de darnic
Graiul tarii noastre draga.

Limba noastra-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Si citindu-le ‘nsirate, -
Te-nfiori adînc si tremuri.
Limba noastra îi aleasa
Sa ridice slava-n ceruri,
Sa ne spiue-n hram si-acasa
Vesnicele adevaruri.
Limba noastra-i limba sfînta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plîng si care o cînta
Pe la vatra lor taranii.

Inviati-va dar graiul,
Ruginit de multa vreme,
Stergeti slinul, mucegaiul
Al uitarii ‘n care geme.
Strîngeti piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Si-ti avea în revarsare
Un potop nou de cuvinte.
Rasari-va o comoara
In adîncuri înfundata,
Un sirag de piatra rara
Pe mosie revarsata.
English
A treasure is our tongue that surges
From deep shadows of the past,
Chain of precious stones that scattered
All over our ancient land.
A burning flame is our tongu
Amidst a people wakin
From a deathly sleep, no warning
Like the brave man of the stories
Our tongue is made of song
From our soul’s deepest desires
Flash of lighting striking swiftl
Through dark clouds and blue horizons.

Our tongue is the tongue of brea
When the winds blow through the summer
Uttered by our forefathers wh
Blessed the country through their labour
Our tongue is the greenest lea
Of the everlasting forests
Gentle river Nistru’s ripple
Hiding starlight bright and shining
Utter no more bitter cries no
That your language is too poor
And you will see with what abundanc
Flow the words of our precious country
Our tongue is full of legends
Stories from the days of old
Reading one and then anothe
Makes one shudder, tremble and moan
Our tongue is singled ou
To lift praises up to heaven
Uttering with constant fervou
Truths that never cease to beckon
Our tongue is more than holy,
Words of homilies of old
Wept and sung perpetually
In the homesteads of our folks.

Resurrect now this our language,
Rusted through the years that have passed,
Wipe off filth and mould that gathered
When forgotten through our land.
Gather now the sparkling stone,
Catching bright light from the sun.
You will see the endless flooding
Of new words that overflow.
A treasure will spring up swiftly
From deep shadows of the past,
Chain of precious stones that scattered
All over our ancient land.

Topic dedicat Raisei,Maresalului de otel, lui Serghei ,lui Ciprian Bucovineanul, fratilor nostri români ştiuţi şi neştiuţi din Basarabia sau diasporă.

(Read Comments: 1)

(Read Comments: 0)

fsb

Alţi actori,aceiaşi piesă.Regizorul de geniu care a pus în scenă spectacolul şi scenaristul se ascund pe undeva prin subsolurile din Piaţa Liublianka în sediul fostului KGB ,azi FSB.În Decembrie 1989-scenariul a prevăzut intoxicarea cu plumb a celor doi Ceauşescu deoarece aceţtia ştiau multe şi trebuiau făcuţi să tacă ( perestroika de kk , conturile securităţii,etc) .Deoarece totul merge pe principiul costurilor minime ,regizorul a apelat la actori alogeni din trupa EMANAŢILOR şi au trasat pentru România traiect republican. –

PLANUL A
Conform scenariului în Dumnica Orbului “ultimul de pe listă,cu voia dumneavoastră –emanatul poolii” a acaparat puterea şi a pregătit domnia de o mie de ani a celor ce zbierau “ Noi muncim, nu gândim” în timp ce alţii , sub pulpana celui “sărac şi cinstit” ,în linişte,organizat şi cu metodă se pregăteau să fure şi au furat ,mai fură încă.
PLANUL B –masuri asiguratorii -RAŢIU,COPOSU , MIHAI I nu mâncaseră atunci SALAM CU SOIA
Deoarece scenaristul si regizorul erau constienti de faptul că anticomunismul, idea monarhică şi pluripartidismul rezultat sub presiunea străzii reprezintă ameninţări mortale pentru planurile lor referitoare la România, s-a dezlănţuit un atac concertat pentru contracararea acestor ameninţări:
1. Hăituirea regelui de către miliţieni motorizaţi şi înarmaţi cu AK47 ,urmată de expulzarea regelui .
2. “Nu ne vindem ţara ! “
3. “Noi muncim, nu gândim !”
4. EI “nu au mâncat salam cu soia “.
5. Plantarea pionului otrăvit DUDA în alcovul Margaretei şi în anturajul regelui.
6. Hoardele huilei plantînd flori pe asfalt în Piaţa Universităţii.
LIMITELE PLANULUI A – utilitatea masurilor asiguratorii din PLANUL B
Edificiul construit conform PLANului A s-a dovedit şubred.Energia clocotitoare a unui om numit Corneliu Coposu ,pusă în slujba ideii monarhice a dus la victoria CDR iar Emil Constantinescu ajunge preşedinte după ce în prealabil jurase că va lupta pentru reinstaurarea monarhiei,jurămînt uitat însă imediat după ce această figură tragic-comică s-a văyut cu sacii în căruţă. Scenaristul şi regizorul şi-au unit însă eforturile şi ajutaţi de figuranţii alogeni l-au transformat pe bietul Umilică zis Ţapul într-o babă ştirbă, fără dinţi, o fantoşă de câlţi vegetînd la Cotroceni.
A urmat momentul în care Traian Băsescu a obţinut primul mandat, după care, l-a scurtă vreme a început să aplice lovituri de berbece mogulilor cu simpatii si interese proruse. Antologica este de pildă scena cu Patriciu,marele mogul avînd insomnii plânse pe priciul de la Moscova. A sunat clopoţelul de alarmă, după care

PLANUL C – forjarea braţului monarhic al cleştelui FSB
Unii,în timp ce făceau câte o pauză între tunurile financiare date boborului , mai ciuguleau câte ceva prin cărţi.Astfel au fost descoperite perspectivele luminoase ale sintagmei “ regale domneşte dar nu guvernează” drept care ,prima dată Patriciu ,apoi Tăriceanu au început să aibă vise erotice gândindu-se că rolul de Brăteni-emineţe cenuşii ale monarhiei le-ar veni ca o mănuşă. AICI
Exista însă un impediment: pehlivanul Iliescu,cel cu secera şi ciocanul tatuate pe cocoşel a avut proasta inspiraţie de a impune trecerea în constituţia iorgovană a prevederii că nu este supus revizuirii articolul constituţional ce prevede forma de stat republicană .Tăriceanu credea însă posibilă revizuirea constituţiei dar apoi proasăt convertiţii la monarhism s-au abătut de la scenariu şi s-au implicat în suspendarea lui Traian Băsescu, idée tembelă şi cu consecinţe dezastruoase pentru autori , drept care varianta a intrat în adormire fără a se renunţa însă la ea, dovadă fiind frenezia cu care s-a trecut la retrocedări de proprietăţi şi la pomparea de yeci de milioane de euro în pernele de sub augustele dosuri regale.Nu insist asupra acestui aspect, a facut-o Rahoveanu cu mai mult talent decăt mine, puteţi citi un editorial superb AICI .Nu este întâmplător nici faptul că la mult mediatizata nuntă de argint au fost prezenţi între alţii Patriciu, Tăriceanu, Voiculescu, republicanul Iliescu În opinia mea inclusiv găselniţa cu sasul Johannis sau –râsul curcilor-candidatura Duda la prezidenţiale au făcut parte din acelaşi scenariu monarhic.În fine, cireaşa de pe tort a reprezentat-o invitarea Dudei şi a socrului său la ceremonia din Piaţa Roşie unde s-a sărbătorit între altele şi Victoria comuniştilor împotriva poporului roman,victorie obţinută inclusiv prin trădări sau laşităţi ale fostului rege.Asupra acestui aspect însă nu insist,am făcut-o pe alt thread AICI

Testamentul tarului Petru I inca genereaza unora vise eroice pentru a caror materializare cizma muscaleasca trebuie sa calce musuroaiele de furnici din jurul barlogului URSSului.

(Read Comments: 0)

(Read Comments: 11)

(Read Comments: 2)

Ambiţiile Moscovei de a-şi reconstitui dominaţia în Europa de Est au continuat să obsedeze elita politică din Rusia. Demnitari civili şi militari ai Federaţiei Ruse etalează din ce în ce mai strident pretenţiile Rusiei de a-şi reface influenţa predominantă în “vecinătate”. Evocând “fraternitatea” din perioada sovietică, Moscova a lansat o ofensivă viguroasă de a delegitima suveranitatea statelor desprinse din Uniunea Sovietică, de a-şi restabili hegemonia economică, politică şi de securitate în CSI şi de a intimida guvernele respective prin incitarea minorităţilor ruse din ţările lor, cărora le-a oferit cetăţenie şi paşapoarte ruse.
Pretextul invocat de Rusia în august 2008 că s-a simţit obligată să intervină în Georgia că să-şi apere “cetăţenii”, a fost respins categoric şi universal în străinătate. În afară de Rusia, nicio altă ţară europeană nu a recunoscut “independenţa” provinciilor georgiene ocupate de armata rusă, Osetia de Sud şi Abhazia. Statele ex-sovietice din vecinătatea Rusiei – precum Ţările Baltice, Ucraina şi republicile din Caucaz -, ca şi cele din Europa Est-Centrală, au fost timorate de invazia armatei ruse în Georgia şi s-au întrebat dacă NATO are capabilitatea şi voinţa de a le apăra independenţa în cazul unei agresiuni externe.
Deoarece Uniunea Europeană nu are prezenţă militară în Europa de Est, umbrela protectoare a NATO şi mai ales a SUA reprezintă cea mai importantă garanţie de securitate pentru membrii NATO din Noua Europă şi oferă o oarecare protecţie pentru statele dintre UE şi Rusia care aspiră să se integreze în structurile euro-atlantice. Elitele politice din Eurpa de Est au acceptat cu recunoştinţă declaraţiile benevolente şi vizitele personale ale liderilor occidentali şi mai ales ale preşedinţilor Statelor Unite precum Bill Clinton în 1994 şi George Bush în 2005.

În iulie 2009, vicepreşedintele american Joe Biden, în vizită oficială la Kiev şi la Tbilisi, a asigurat Ucraina şi respectiv Georgia că iniţiativa administraţiei Obama de a “reseta” relaţiile cu Rusia nu va afecta detrimental ţările lor şi că America nu va permite altor state să le dicteze în ce structuri de securitate să se integreze. El a reiterat că, deşi Moscova se opune cu înverşunare, America sprijină admiterea lor în NATO.
Cu toate acestea, întrunirea recentă dintre preşedintele american Barak Obama şi guvernanţii de la Moscova a sugerat o diminuare îngrijorătoare a angajametului public al SUA de a proteja ţările excomuniste din Europa Est-Centrală. Unele personalităţi influente de la Washington au promovat ideea că guvernul SUA îşi poate avansa interesele în Iran, Afganistan şi Corea de Nord prin acceptarea hegemoniei ruse în Europa de Est. Obama a sugerat că ar putea renunţa la amplasarea instalaţiilor antirachetă în Polonia şi Cehia în schimbul colaborării Rusiei la prevenirea obţinerii armelor atomice de către Iran. Ceea ce spraestimează capacitatea Rusiei de a influenţa ambiţiile nucleare ale Iranului şi ar putea duce la abandonarea unui proiect de securitate în Europa Răsăriteană de mare importanţă pentru statele respective. Obama recunoaşte că NATO are o capacitate limitată de a-şi continua extinderea spre est şi că SUA nu mai are aceeaşi influenţă politică în Noua Europă pe care o avea acum 10 ani. Sugestiile că SUA ar putea renunţa la protecţia ţărilor excomuniste din Europa Est-Centrală în schimbul unor beneficii strategice dubioase în relaţiile cu Rusia, a creat un sentiment de vulnerabilitate în regiune.
Un grup distins de foşti preşedinţi şi miniştri din Europa Est-Centrală din primele două decenii de postcomunism, a adresat o scrisoare deschisă lui Obama, în care solicită ca SUA să nu ignore interesele est-europenilor în tratative “discrete” cu Medvedev şi Putin. Semnatarii atrag atenţia preşedintelui american că ţările lor percep o degradare a staturii NATO, o deteriorare a relaţiilor euro-atlantice şi o depreciere a promisiunilor Alianţei de a apăra Noua Europă. În acelaşi timp, Rusia a devenit o putere revizionistă, în care guvernanţii îşi prezintă agresiv ambiţiile de a-şi restabili hegemonia în regiune.
Mulţi analişti bine informaţi consideră că, deşi există domenii în care SUA şi Rusia pot coopera, interesele lor naţionale, fiind divergente, crează impedimente majore în relaţiile dintre cele două puteri. Eforturile occidentalilor de a coopta Federaţia Rusă ca şi ofertele de aliniere cu structurile de securitate euro-atlantice au fost respinse cu desconsiderare de Moscova. Propaganda oficială antiamericană continuă neabătută. În iulie 2009, reprezentantul permanent al Rusiei la NATO a reafirmat dezinteresul Moscovei de a coopera cu NATO şi a exclus categoric posibilitatea participării militarilor ruşi la manevre şi aplicaţii comune cu cei din Alianţa Atlantică. În aceste condiţii, posibilitatea făuririi unui parteneriat real între SUA şi Federaţia Rusă este iluzoriu.
Tandemul Putin-Medvedev fomentează şi exacerbează conflicte destabilizante în vecinătate, incitând minorităţile etnice ruse din statele desprinse din URSS, etalând pretenţii teritoriale şi sprijinind enclave separatiste. Prin intimidare, şantaj energetic şi investiţii motivate politic, Rusia ameninţă să neutralizeze Europa Est-Centrală, să-şi restabilească privilegiile în regiune şi să dicteze opţiunile de securitate ale statelor respective.
Deoarece Ucraina are în jur de 8 milioane de etnici ruşi (o şesime din populaţie), Moscova a ameninţat Ucraina că, dacă insistă să adere la NATO, Rusia va forţa partiţia ţării şi anexarea regiunilor în care etnicii ruşi sunt majoritari. Recent, Putin s-a referit la Ucraina ca “Mica Rusie”, un termen nemăgulitor din vremea ţarismului. El a vituperat occidentalii care “încearcă să despartă Ucraina de Rusia”. Deoarece Kievul a declarat că în 2017 nu intenţionează să reînnoiască acordul cu privire la staţionarea flotei ruse din Marea Neagră la Sevastopol, Crimeea va deveni un focar major de confruntare între cele două state vecine.În Republica Moldova, Moscova presează pentru acceptarea unei “rezoluţii” care să recunoască autonomia Transnistriei şi care să permanentizeze prezenţa trupelor ruse în provincia separatistă. Ruşii încearcă să prevină restabilirea relaţiilor de normalitate între Armenia şi Turcia şi să menţină tensiunea azero-armeană din regiunea Ngorno-Karabah. Ca anul trecut înainte de invazie, Moscova acuză Tbilisi că bombardează Osetia de Sud. Manevre militare denumite “Kavkaz 2009” au concentrat trupe la graniţa cu Georgia şi au simulat o nouă invazie. Afectate drastic de criza economico-financiară, Latvia, Estonia şi Lituania se simt deosebit de vulnerabile faţă de ameninţările Rusiei. Militarii ruşi au făcut exerciţii militare la graniţele lor, simulând recucerirea şi anexarea lor la Federaţia Rusă. Deşi cele trei Ţări Baltice sunt membre NATO, ele se simt marginalizate deoarece prezenţa militară a Alianţei în ţările lor este simbolică şi deoarece ripostele occidentale la provocările Moscovei din trecut au fost debile.
Este adevărat că UE, fiind o asociaţie prosperă de state democrate fără intenţii expansioniste, reprezintă un model atractiv “soft” pentru estul european. În schimb, Rusia, acţionând agresiv şi subversiv în regiune, pretinde restabilirea oficială a limbii ruse în statele ex-sovietice, acordarea de cetăţenie dublă şi renunţarea est-europenilor la ataşamentele faţă de NATO.

Membrii NATO din flancul de est al alianţei vor să fie siguri că Articolul 5 al Tratatului este aplicabil prompt în orice intervenţie ostilă din exterior. Garanţia de securitate trebuie să fie susţinută nu numai prin declaraţii, dar şi prin planificare detailată, prin măsuri concrete de logistică şi prin prezenţa unei infrastucturi militare credibile a NATO în regiune.

(Read Comments: 2)

După cum se cunoaşte, Pactul Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939, a avut consecinţe tragice pentru populaţia românească din Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei. Anexarea la URSS, la 28 iunie 1940, a acestor provincii româneşti a fost urmată de măsuri represive şi de deznaţionalizare a românilor basarabeni şi bucovineni de către regimul stalinist – deportări în masă şi trimiteri la muncă forţată în Siberia şi Kazahstan în anii ‘40-‘50 a zeci de mii de persoane, de unde unele nu s-au întors nici până astăzi. Primul val al represiunii NKVD- iste l-a reprezentat deportarea din 12-13 iunie 1941 .Potrivit datelor de arhivă, în acea noapte, din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5.479 au fost arestate («membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice») şi 24.360 au fost deportate. Din acest total, doar din RSS Moldovenească au fost ridicate 18.392 persoane – 4507 «capi de familie» arestaţi (4342 din considerente politice şi 165 cu dosare penale) şi 13.885 persoane deportate. În gările de unde au fost transportaţi, cei arestaţi au fost separaţi de familii şi încărcaţi în eşaloane speciale. Ulterior, ajunşi în lagăre, aceştia au fost supuşi unor represiuni dure, mulţi fiind condamnaţi la pedeapsa capitală pentru «activitate antisovietică». Deportarea din Basarabia şi Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia şi Kazahstan (pentru Chişinău au fost repartizate 1.315 vagoane, iar pentru Cernăuţi 340 vagoane). Un raport din octombrie 1941 arată că în GULAG, la acea dată, «din RSS Moldovenească se află 22.648 de persoane, în colonii din RSS Kazahă (9.954 pers.), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5.787) şi Krasnoiarsk (470)». Românii deportaţi din Bucovina au fost incluşi în statistică ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei. În Kazahstan, deportaţii români basarabeni au fost repartizaţi în colonii din regiunile Aktubinsk (6.195), Kzîl-Orda (1.024) şi Kazahstanul de Sud (2.735). Astăzi urmaşii celor deportaţi trăiesc în regiunile Aktubinsk, Karaganda, Akmola, Jambul, Kzîl-Orda, păstrându-şi limba, tradiţiile şi obiceiurile. Însă urmaşii acelor români basarabeni, de vârstă sub 40 de ani, deja nu mai vorbesc româneşte, cunosc vag evenimentele anilor ‘40 şi cum au ajuns părinţii şi bunicii lor în Kazahstan. Operaţiunea «IUG»/”Sud” declanşată de forţele de securitate în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 «Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus» a dus la deportarea în noaptea de 6-7 iulie 1949 a 35.796 persoane. Hotărârea, care prevedea «deportarea în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni», era însoţită de un act adiţional în care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca «deportarea categoriilor menţionate să se facă pe vecie», operaţiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02:00, şi să se încheie pe 7 iulie 1949, ora 20:00. Documente de arhiva indică participarea la desfăşurarea acestei operaţiuni a 4.496 de «lucrători operativi» ai Ministerului Securităţii de Stat al URSS, inclusiv aduşi din alte republici, 13.774 ofiţeri şi soldaţi şi a 4.705 activişti de partid din RSS Moldova. Au fost mobilizate 4.069 autovehicule pentru asigurarea transportului intern al celor ce au fost ridicaţi şi au fost pregătite 30 de eşaloane, respectiv, 1.573 de vagoane de vite în care românii basarabeni deportaţi au fost transportaţi în Siberia (Ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumen şi Tomsk) şi RSS Kazahă (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud şi Jambul). În fapt, au fost deportate 11.293 de familii — 35.796 persoane, din care 9.864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. 7.620 de familii au fost considerate «chiaburi», iar celelalte acuzate de «colaborare cu fasciştii», de «apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale». De notat că acestor «deportaţi pe vecie» li s-au confiscat averile şi li s-a interzis să-şi ia cu ei bunuri materiale. Operaţiunea «SEVER»/”Nord” pusă în aplicare în baza aceleiaşi Hotărâri a Consiliului de Miniştri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 şi Hotărârii Consiliului de Miniştri al URSS nr.667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea «deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviştilor şi membrilor familiilor acestora, în total 5.917 persoane». Acţiunea a început la 1 aprilie 1951 ora 04:00 şi s-a încheiat la ora 20:00 în aceeaşi zi. Au fost arestate şi deportate în Siberia (regiunea Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2.617 persoane (808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii), în special acuzate de apartenenţă la secta religioasă «Martorii lui Iehova». La această operaţiune au participat 546 de «lucrători operativi» ai Securităţii, 1.127 ofiţeri şi soldaţi din Ministerul Securităţii, 275 ofiţeri şi soldaţi de miliţie şi 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din RSS Moldovenească. Deportarea s-a făcut în două eşaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinaţie la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au născut câţiva copii şi au murit câteva persoane bolnave. Un raport al Ministerului de Interne al URSS din 1956 arată că iehoviştii din Moldova, împreună cu cei din republicile baltice si regiunile din vestul Ucrainei şi Belarusiei erau în număr de 7.449 deportaţi în regiunile Tomsk, Krasnoiarsk şi Irkutsk din Siberia. În Siberia şi Kazahstan există şi astăzi comunităţi compacte de români basarabeni în apropierea fostei capitale a Kazahstanului, Alma-Ata, şi apropierea capitalei Kârgâzstanului, Bişkek. Supravietuitori ai acestor deportări au relatat că, în anii ‘60, când au vrut să se întoarcă în Basarabia, li s-a interzis şi au fost obligaţi să semneze documente că nu au pretenţii la recuperarea averilor pe care le-au lăsat când au fost deportaţi. De notat că aceste comunităţi (persoanele în vârstă), prin religie şi-au păstrat limba română (obiceiurile şi tradiţiile populare. Deportările au continuat şi după 1951.La 6 octombrie 1952, secretarul general al Partidului Comunist din RSS Moldovenească, Leonid Brejnev, se adresează Comitetului Central al Partidului de la Moscova cu «rugămintea» să fie deportate din Basarabia alte «elemente antisovietice», care au rămas nestrămutate în operaţiunile din 6-7 iulie 1949 şi 1 aprilie 1951. Potrivit lui Brejnev, «în prezent, pe teritoriul Moldovei sunt 3.117 persoane care s-au sustras de la strămutare în 1949: 735 familii de chiaburi însumând 2.382 persoane şi 735 de chiaburi rămaşi singuri, ale căror familii au fost strămutate şi se află în colonii». Nu-i dădeau pace lui Brejnev nici credincioşii de altă religie: «…În prezent, în raioanele limitrofe ale oraşului Bălţi, sunt identificate încă 850 familii de sectanţi iehovişti – 1.700 persoane, precum şi 400 familii de adepţi ai sectelor inochentiştilor, arhangheliştilor, sâmbotiştilor, cincizeciştilor şi adventist-reformiştilor, în total 1.100 de persoane». Un proiect «strict secret» de Hotărâre a preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS «Cu privire la strămutarea suplimentară de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, adepţilor sectelor ilegale ale iehoviştilor, inochentiştilor, arhangheliştilor, sâmbotiştilor, cincizeciştilor adventist-reformiştilor şi membrilor lor de familie» prevedea deportarea a 5.917 de persoane în aprilie 1953 în regiunea Kurgan din Siberia şi RSS Kazahă, în conformitate cu Hotărârile Consiliului de Miniştri al URSS nr.1290-467cc din 6 aprilie 1949 şi nr.667-339cc din 3 martie 1951. O altă modalitate de deznaţionalizare forţată a fost reprezentată de recrutările forţate pentru muncă în URSS. În timpul regimului sovietic, în special al celui stalinist, RSS Moldovenească şi regiunea Bucovinei de Nord au fost surse de forţă de muncă gratuită pentru marile obiective industriale, zăcămintele petroliere, minele de cărbuni şi alte resurse naturale, industria lemnului etc. din întreaga Uniune Sovietică. Există documente care arată că, imediat după anexarea la 28 iunie 1940 a Basarabiei, din această regiune au fost recrutate şi trimise la muncă forţată în întreaga Uniune Sovietică mii de persoane. Prin Hotărârea nr.39 din 9 august 1940, Consiliul Economic al Guvernuluii URSS a dispus «recrutarea în localităţile rurale ale Basarabiei a 20 de mii de muncitori», iar la 28 august 1940 conducerii Chişinăului i s-au cerut «recrutări suplimentare în judeţele RSS Moldoveneşti». Rezultatul — până la 29 noiembrie 1940, din Basarabia organele sovietice au recrutat şi trimis în diverse regiuni industriale ale URSS, inclusiv în Kazahstan, în bazinul carbonifer Karaganda, cca 56 mii de persoane de origine română. În locul lor, au fost aduşi în Basarabia 13 mii de ofiţeri NKVD şi de armată, învaţători din Ucraina, Rusia, Belarus, care au predat limba rusă obligatorie timp de un an. Acesta a fost începutul deznaţionalizării provinciilor româneşti ocupate. Unele surse indică faptul că, între anii 1948-1960, 196 mii de basarabeni au fost recrutaţi şi trimişi la muncă pe şantierele sovietice. Nu în ultimul rand trebuie menţionat faptul că circa 9000 de români basarabeni au fost strămutaţi în Kazahstan cu ocazia programului de desţeleniri iniţiate de către Hrusciov în anul 1956. În condiţiile în care datorită unei clase politice laşe românii au ratat şansa refacerii României Mari , preferînd iluzorii poduri de flori peste Prut unirii reale , pentru a menţine vie speranţa este obligatorie păstrarea vie în memorie a jertfei de lacrimi şi sânge a românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord.

PS Aceste rânduri le scriu cu gîndul la bunul meu moş Grigore ,victimă a deportărilor staliniste ,cel care are încă în fosta URSS doi fraţi în viaţă şi 29 de nepoţi şi strănepoţi cu care se vede rar ,extrem de rar.Cu strănepoţii deja trebuie să vorbească ruseşte.

(Read Comments: 2)